În ultima vreme, o reacţie deja obişnuită a jucătorilor vizavi de orice titlu cu acţiunea plasată în cel de-al doilea război mondial este aproape invariabil: „Oh, nu din nou!” Şi pe bună dreptate, deoarece imediat după science diction şi fantasy, al doilea război mondial este cel mai folosit „decor” pentru jocuri. Poate şi pentru că sunt un fan înrăit al acestui subiect este posibil ca reacţia mea în legătură cu astfel de titluri să fie mai îngăduitoare. În general, jocurile inspirate din WWII mi s-au părut mai reuşite din punct de vedere calitativ decât cele SF de exemplu, jucându-le cu plăcere de fiecare dată. De aceea, nu întâmplător Brothers in Arms şi Call of Duty se numără printre favoritele mele all-time.
Una dintre cele mai vechi şi populare serii având ca subiect WWII este Medal of Honor. Până acum, jocurile MoH au rămas fidele în abordarea lor cinematică, dar oarecum „romanţată”, a războiului. În limbajul specific jocurilor, „romanţat” se poate înlocui destul de bine cu termenul „arcade”, iar Medal of Honor a fost tot timpul o serie care a păstrat un echilibru destul de fragil între realismul istoric şi arcade. Medal of Honor: Airborne păstrează majoritatea atributelor predecesorilor, dar introduce şi câteva elemente noi, care par însă mai mult menite să creeze iluzia că este totuşi unui joc al anului 2007 decât să inoveze.
Ca întotdeauna, începem cu povestea, care (deloc surprinzător) este inexistentă. Totul se reduce la faptul că intri în pielea unui oarecare Boyd Travers, paraşutist în Divizia 82 Aeropurtată, care ia parte la mai toate operaţiunile importante de pe frontul de vest din cel de-al doilea război mondial: debarcările din Sicilia şi Italia, apoi Franţa, Olanda şi în cele din urmă o paraşutare peste o zonă industrială din nordul Germaniei. Airborne păstrează din celelalte titluri ale seriei şi stilul de construcţie al poveştii, ea fiind împărţită în şase mari campanii, fiecare corespunzând uneia dintre operaţiunile amintite mai sus, plus un tutorial scurt la început.